Skip to content

Micul meu Paris, înapoi la origini

– Nu ştiu cât de mult mai rezonez cu Micul meu Paris, i-am spus lui la finalul anului trecut, după cea mai lungă perioadă fără scris.
– Uau! la asta chiar că nu mă aşteptam. Cum aşa?
– Nu ştiu. Parcă nu mi se mai pare la fel de frumos ca înainte. Parcă oraşul ăsta este mai trist, oamenii mai răi, iar eu găsesc tot mai greu inspiraţia pentru scris. Sau poate că de vină sunt eu. Poate că tot ce mă înconjoară este la fel ca până acum. Iar singura care s-a schimbat sunt eu.
– Eu cred că te iei prea în serios, mi-a spus el. Da, nu râde! Chiar am citit despre chestia asta: cu cât de iei mai în serios cu atât vei pune mai multă presiune pe tine. Relaxează-te. Distrează-te. Oricum celorlalţi nu le pasă.

Astea mi-au fost gândurile înainte de vacanţă, când am anunţat oficial că Micul meu Paris va intra într-o pauză de regăsire pentru trei săptămâni:

A fost un an al naibii de greu şi de frumos în acelaşi timp. Micul meu Paris a adunat în jurul lui oameni pasionaţi, s-a încărcat cu frumosul lor şi a crescut cât se poate de firesc. Un an în care cel mai bine i-a stat cu acele cuvinte spuse din suflet şi în care a realizat că aceeaşi direcţie o va păstra şi pe viitor. Un an în care a fost iubit sau nu, vorbit sau mai puţin vorbit. Un an în care s-a redescoperit cu fiecare articol scris, de fiecare dată altfel.
Acum, după o perioadă mai tăcută, a venit timpul ca Micul meu Paris să-şi ia o vacanţă oficială, până pe 11 ianuarie, timp suficient pentru a-şi pune ordine în pagini, rânduri, cuvinte.

***

Au trecut cinci săptămâni de atunci. Ca de obicei, nu mi-a respectat promisiunea. M-am tot gândit dacă primul articol din 2016 să fie despre lista de dorinţe pentru noul an, despre promisiunile cu care încă sunt datoare din 2015 sau despre strategia de a-l creşte pe Micul meu Paris mare. Dar mi-am dat seama că nu am niciun plan. Că nu mi-am stabilit un plan editorial şi nici obiective de îndeplinit până la finalul lui 2016.

În schimb, am realizat că nu-mi doresc să forţez lucrurile în niciun fel. Ci doar să-mi ascult sufletul şi să fac ceea ce am făcut şi până acum: să scriu atunci când am despre ce scrie – o carte, o piesă de teatru, o experienţă cu un om de la care am învăţat ceva. Despre lume, despre mine. Cumva, să mă întorc la origini şi la gândul cu care am lansat Micul meu Paris: acela de a scrie despre experienţele care mă construiesc.

Fără strategie de conţinut.

***

– Unde vrei să mergem? m-a întrebat.
– Nu ştiu. Dar hai că ne dăm noi seama pe drum.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *