Tu eşti culoarea mea

esti-culoarea-mea-de-voronetAm o problemă! Nu mai disting culorile din jurul meu. Poate sună trist. Poate sună imposibil de trăit şi de crezut. Dar cred că eu sunt cea mai fericită persoană din lume. Nu mai ştiu cum am ajuns aşa, dar o să încerc să-mi explic cumva până la sfârşit. Totul în jurul meu poate fi comparat cu un punct negru pe o foaie albă. Irelevant, nu? Un singur punct într-o mare albă. Aşa am ajuns să văd ceea ce mă înconjoară. Dar totuşi, de ce fericit?

Nu pot intra în rândul celor ce suferă de discromatopsie, daltonism, ori alte boli ce afectează percepţia culorilor. Dar ce mi se-ntâmplă? Punctul acela negru s-a săturat să vadă aceeaşi uniformitate în jurul lui, aceeaşi rutină, aceleaşi gânduri lipsite de logică. S-a săturat de aproape tot ce înseamnă normal şi nici nu şi-a dat seama când a început să nu mai perceapă culorile. Nici nu a contat atât de mult. Pănă la urmă, de ce ar conta?

În trecut, acest punct se afla pe un tablou frumos pictat şi nici nu conta cu ce este diferit de celelalte culori. Atât de multe culori în jurul lui, atât de multă sudoare pe tâmplele pictorului de a ajunge la aceste nuanţe. Până aici, pictorul s-a folosit de culorile primare, ceea ce înseamnă naturaleţe. A uitat de superficialitatea culorilor şi a încercat să surprindă frumosul prin ceea ce este natural şi firesc. Dar în drumul lui spre victorie a dat de ceea ce noi numim „ „timp”.

Timpul a îmbătrânit culorile. Tot ceea ce era în trecut colorat, a devenit în prezent alb. Singura culoare rămasă pe tablou a fost negru, reprezentată de punctul nostru. Abia atunci mi-am dat eu seama că adevăratul tablou se află în interiorul punctului nostru negru.

A fost prima oară când tot în jurul meu a devenit alb, iar TU singurul punct negru din viaţa mea. L-am văzut prima oară în privirea ta. M-a adus mai aproape de sufletul tău, unde am găsit toate culorile din lume. A alergat pe tot corpul tău, iar eu mi-am plimbat privirea ca un nebun în căutarea culorii perfecte. Ochii mei nu suportă atâta frumuseţe, dar am privit uimit. Din tablou în tablou, din culoare în culoare. Așa mi-am petrecut eu timpul lângă tine. Dar parcă nu era ce căutam. Am mers după acest punct chiar şi atunci când locurile se repetau. Am încercat să-mi explic logica lucrurilor în minte. N-am reușit.

În căutarea Graalului am uitat de unde am plecat. Au fost momente în această căutare în care am vrut să renunţ. Nimic nu avea logică şi totul părea în van. Ce sens au toate culorile acestea dacă eu nu o găsesc pe cea perfectă? Într-un moment de disperare sau poate mai mult de confuzie mi-am adus aminte de unde am plecat. Punctul acela negru reprezintă perfecţiunea, iar eu sunt fericit pentru că tu eşti singura culoare pe care o văd. Nu contează restul culorilor din jurul meu, nu contează dacă pictorul te-a pus intenţionat sau nu în tablou, nu contează nici măcar că eşti o nonculoare. Cel mai mult contează că EU, bietul privitor, te-am văzut în mulţimea aceea de culori. Am trecut cu privirea, am ignorat superficialitatea culorilor şi am rămas uimit de ceea ce este simplu. Cel mai mult îmi place cum colorezi fiecare loc în care mergem.

Acum mi-am dat seama de ce sunt fericit. Sunt fericit pentru că te-ai transformat dintr-un mic punct negru într-un adevărat pictor. Ai început să pictezi fiecare detaliu din viaţa mea. Mi-ai colorat sufletul aşa cum nimeni nu a reuşit vreodată. Mi-ai colorat privirea şi zâmbetul. Sunt fericit pentru că am văzut cum acest punct negru s-a transformat într-o persoană. Am văzut cum marea aceasta albă din jurul meu devine culoare şi mi-am dat seama că perfecţiunea nu stă în ea, ci în persoana care pictează. De ce eşti culoarea perfectă? Pentru că ai rupt din sufletul tău şi ai pus pe tabloul nostru culori pe care doar eu le văd. Da! eşti culoarea perfectă pentru că doar eu te văd.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*