Episodul 8: Biletul la control, vă rog!

episodul-8-biletul-la-control-va-rogCând m-am întors casa era goală, dar încă-ți simțeam parfumul în aer. M-am dus în camera noastră și am privit cearșaful. Încă mai era urma corpului tău pe pat și cămașa aruncată pe pernă. Tot drumul spre casă am crezut că toată seara trecută a fost un vis, iar ea este doar o închipuire a mea. M-am liniștit când m-am așezat în pat lângă tine și am mirosit cămașa. Leșinat, într-o învăluire de simțuri din care nu voiam să scap am adormit câteva ore bune.

M-am trezit cu un dor nebun de tine. M-am dus în bucătărie și am spus „bună dimineța, iubita mea”, dar nimeni nu era acolo. Am făcut două cafele și am început să vorbesc cu cealaltă cafea. Am povestit despre noaptea ce a trecut. Oare ți-am spus cât de mult mi-a plăcut? Încă mai simt mirosul corpului tău frământat de plăcere. Am râs amândoi pe tema laptelui de cocos cu care te speli. Prins între patru pereți cu atâtea amintiri în jur am senzația că nu voi rezista până când tu te vei întoarce. Iadul pe pământ! Mă uit la ceas și mai am de așteptat până când ieși de la serviciu. Mor de nerăbdare.

Ridic ușor cana de cafea; nici nu apuc să beau că și aud zăngănit de chei la ușă. Am crezut că sunt cheile altcuiva, dar mi-am dat seama că ești tu când ai apăsat pe clanță. Ușa se deschide ușor și dintr-o dată apare o lumină puternică. Cine este doamna aceasta îmbrăcată în uniformă de doctor. Unde a dispărut apartamentul nostru? Unde sunt? Imaginea fuge pe lângă mine, iar eu simt că nu stau pe loc. Sunt lungit pe o targă și am pe față o mască ce pompează oxigen. Încerc să mă uit în stânga și în dreapta, să te găsesc. De ce plângi? Nu plânge iubita mea. Ce-am făcut? Te-am supărat? Iartă-mă, nu am vrut să te supăr.

Încerc să mă întind spre tine, să te apuc de mână dar nu pot. Vreau să-ți simt pielea. De ce toată lumea în jurul meu aleargă, de ce plânge? Dintr-o dată o aud: „Nu-ți face griji, totul o să fie bine”. Îmi vine să plâng. Închid ochii și simt o lacrimă cum se prelinge pe obrazul meu. Curge și ajunge la barbă, apoi cade infinit.

– Fugi iubito și apucă lacrima aceasta, s-ar putea să fie ultima mărturie a mea că te iubesc! Șterge lacrima cu un burete și apoi pune-o într-un borcan. Să dormi cu el în brațe în fiecare noapte în care eu nu voi fi lângă tine. Nu pleca de lângă lacrimă, mi-am lăsat sufletul acolo. Păstrează, păstrează ultima mea scrisoare scrisă sub formă de lacrimi. Citește-o în fiecare seară și amintește-ți cât de mult te-am iubit!

Am închis ochii și m-am trezit în tren. De data aceasta știam ce s-a întâmplat. Voiam să te cer în căsătorie în ziua aceea, motiv pentru care a trebuit să plec până la București să-ți cumpăr un inel. Știam ce inel să-ți cumpăr pentru că-l căutasem luni întregi. Totul era plănuit până la cel mai mic amănunt. Trebuia să ajung acasă și să mergem la mare. Voiam să te cer în căsătorie pe malul mării. Știu că îți place foarte mult marea, iar ea a fost mereu martora iubirilor noastre nocturne. Avem atât de multe amintiri cu ea încât știam sigur că nu există alt loc mai perfect decât acesta. Dar de ce sunt în tren și unde merg? Trenul era gol, iar sus unde trebuia să scrie locația nu era scris nimic.

Mă uit pe geam, un câmp plin de grâu. Bate vântul, iar lanul de grâu se pleacă la pământ. Dintr-o dată se formează o cărare; când mă uit mai atent, în capătul cărării erai tu. Am încercat să te fac atentă, dar tu aveai lacrimi la ochi și îmi făceai cu mâna, în semn de adio. Am început să plâng și să bat cu pumnii în geam. Fug la ușa compartimentului dar nu se deschide. O lovesc cât de tare pot dar nu pot scăpa din închisoarea asta ambulantă. Mă așez în genunchi și încep să plâng. Ajung iar la geam și încerc să te regăsesc pe linia orizontului, dar ai dispărut.

Acum sunt plin de regret, am în minte atât de multe lucruri pe care nu le-am făcut. Știu că te-am pierdut pentru totdeauna. Se deschide ușa compartimentului și intră controlorul. Mă vede plângând și mă bate ușor pe umăr: „Biletul sau legitimația la control”. Îl privesc plin de dispreț și îi răspund în doi peri: „Nu am, lasă-mă în pace”. „Îl aveți. Îl văd de aici. Vă rog să-mi prezentați biletul”. Mă uit mai atent la cămașă, un bilet era înfipt în buzunarul din partea stângă. Înainte să-l dau mă uit pe el. Era scris cu o cerneală neagră: „ Dacă am existat, e că te-am iubit”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*