De ce am lipsit

de-ce-am-lipsitA trecut destul de mult timp de când nu am mai vorbit cu tine, prieten drag. Poate că te-am ignorat în ultimul timp, dar în niciun caz nu am uitat de tine. Cum aş putea? Faci parte din viaţa mea. Întrebarea logică ar fi, de ce? De ce nu am mai scris, de ce nu am mai vorbit, de ce nu am mai spus nimic, de ce am dispărut? Sper să înţelegi până la sfârşit.

Erau primele zile de vară din anul acesta şi ne-am hotărât să mergem în parc. Să ne aşezăm pe iarbă, apoi să ne lăsăm sufletele să curgă unul în braţele celuilalt. Cerul era plin de nori albi şi forma o pătură cu mici crăpături pe ici pe acolo. Sunt sigur că norii aceştia au apărut din cauza păpădiei, pentru că EA mereu suflă puful în aer. N-a ratat nici măcar una până când am ajuns în parc. Puful s-a strâns şi a format pătura aceasta, aparent infinită. De acolo din braţele ei totul pare infinit. Are un mod frumos de a privi lucrurile din jur. Asta nu pot explica, dar pot spune cu siguranţă că vede fiecare detaliu. Nu ratează nimic. Se agaţă de fiecare lucru minuscul şi începe să-şi imagineze „cum” şi „dacă”, „ce s-ar întâmpla?”, „cum ar fi?”, etc. Mereu am fost fascinat de perspectiva ei, dar şi încurcat atunci când nu aveam un răspuns la întrebările ei. Deseori mă fâstâcesc şi încerc să scap cu un sărut. Ea ştie asta şi mă lasă în pace. Am închis ochii pentru câteva secunde şi m-am trezit la mare.

Briza mării îi mângâia părul creţ, iar zâmbetul aducea valurile la mal. Spuma formată lângă picioarele noastre îmi amintea de licărirea din privirea ei atunci când urma ceva important. De data aceasta niciun nor deasupra noastră, în schimb câţiva pescăruşi ne dau târcoale. Zboară aproape de noi, iar atunci când obosesc se aşează pe un val şi dansează un vals în cinstea noastră. Poate un jazz: Sinatra, ori un blues… Uitasem cât de fin poate fi nisipul de la mare. Ar trebui să pun într-un borcan o mână de nisip şi să-l scot în timpul iernii pe podeaua din sufragerie, dar norocul meu e că te am pe tine. Pielea ta e la fel de fină ca nisipul. De multe ori m-am întrebat cum poate fi posibil? Am găsit răspunsul când am văzut cum priveşti marea. Creată din furtunile şi apusurile ce se adăpostesc în largul mării, ai ajuns pe mal şi tânjeşti mereu după luciul dinaintea răsăritului. Candoarea aceasta ce îţi este specifică nu poate fi asemuită cu altceva mai pur decât limpezimea din străfundul mării. Simt cum ceva fin îmi gâdilă mâna şi dintr-o dată mă trezesc în braţele ei.

Acelaşi parc de unde am plecat cine ştie acum cât timp. Mă priveşte zâmbind. Probabil că a văzut totul, probabil că şi ea a văzut aceeaşi secvenţă. O înţeleg din priviri şi nu spun nimic. Vrea să capteze momentul acesta cât mai bine şi să-l eternizeze. Nu uită nimic şi asta mă înspăimântă câteodată. Probabil din cauza faptului că eu mai uit lucruri din când în când. Fără să-mi spună nimic trece uşor mâna prin părul meu şi mă sărută pe frunte. Gestul acesta a însemnat mai mult de atât pentru mine fiindcă am început să o cunosc. Ştiu că atunci când m-a privit în ochi a intrat în sufletul meu şi a citit totul ca pe o hartă. Mă cunoaşte din ce în ce mai bine. Ne ridicăm în tăcere totală şi plecăm ţinându-ne de mână.

Nu ştiu cât de mult ai înţeles din ceea ce am scris mai sus, dar cert este că nu am avut timp. Motive poţi găsi mereu, iar eu îl am pe cel mai bun. Te-am ignorat tot timpul acesta pentru că am iubit. Prieten drag sper să îmi înţelegi iubirea şi să accepţi onestitatea mea. Recunosc, am fost prea preocupat să iubesc. Să iubesc frumos!

Foto: weheartit.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*