Skip to content

Despre

my_little_paris

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu ţi-aş mai povesti despre Micul meu Paris. Am fost tot eu, Mădă ceamaladroite şi superfluă, în camera mea de cămin de la Dijon. Stagiul ERASMUS se încheiase odată cu sfârşitul lumii din decembrie 2012, însă eu aveam să petrec sărbătorile de iarnă în Franţa, alături de Ionuţ. Avea să fie o vacanţă frumoasă, plină de oameni frumoşi şi locuri noi. Printre altele, cumpărasem deja biletele dus-întors pentru o excursie la Strasbourg. Le găsisem la super preţ pe site-ul SNCF-ului cu mai bine de-o lună-nainte de plecare. Aşadar, pe 27 decembrie, eu şi Ionuţ aveam să vedem capitala Crăciunului.

În ajunul plecării ne-am propus să nu ne obosim prea mult. Nu de alta, dar aveam nevoie de cât mai multă energie pentru excursia ce urma. Am votat în unanimitate să ne petrecem ziua în pat şi să ne uităm la toată seria „The lord of the rings”. După cum era de aşteptat, miezul nopţii ne-a prins uitându-ne cum se întoarce regele.  Dis-de-dimineaţă, TGV-ul de Strasbourg avea să plece din gara din Dijon la 7:52. Noi ne-am trezit la 7:37 fix.

Am deschis ochii doar din curiozitatea de a vedea cât este ceasul şi cam cât aş mai avea de dormit. Întind mâna fără vlagă după telefonul aflat pe noptieră. Văd 7:37, pun telefonul jos şi închid ochii la loc.

–  Oare la cât este trenul? m-am întrebat ca prin vis. Cred că aş putea să mai dorm măcar 10 minute. Daaa! Încă 10 minute de somn ar fi mai mult decât perfect!

Dar sinapsele se produc, iar eu sar din pat ca arsă. Îl trezesc şi pe Ionuţ cu o voce isterică:

–  În 15 minute pleacă trenul! Îl ratăm! Doamne, cum de am dormit atât de mult? Chiar niciunul dintre noi nu a auzit alarma? Cine a oprit alarma, eu sau tu?
– Eu nu-mi aduc aminte nimic, îmi spune Ionuţ.  Am dormit dus!
– Cred că eu am oprit-o! Am zis ca ar merge să mai dorm 5 minute și nu m-am mai trezit!

Nici eu nici el nu mai spuneam nimic. Ne îmbrăcam cu viteza luminii. Am tras repede o pereche de blugi şi un pulover pe mine.  În geantă am aruncat periuţele de dinţi, fondul de ten, fardul şi biscuiţii de pe masă.  În trei minute eram ieşiţi pe uşă. În sufletele noastre încă mai speram. Mai speram că trenul o să aibă întârziere, aşa cum se întâmplă de prea multe ori în România.  Mai speram că o să se ia curentu-n gara din Dijon, aşa cum s-a întâmplat ultima dată, iar toate trenurile vor fi trase la linie cu o oră întârziere. Iar eu nu aveam niciun număr de taxi.

La gară am ajuns cu tramvaiul pe la vreo 7:55. Am alergat până la peron. Speranţa nu ne lăsase. Cu toate astea, în ziua aceea, toate trenurile şi-au respectat programul de plecare. Iar noi l-am ratat pe al nostru! Refuzam să credem că n-o să mai vedem Strasbourgul. Dar, în fapt, şi mai mult refuzam să credem că am pierdut atâţia bani! Cu toate că pe bilete scria destul de clar că este non échangeable et non remboursable, am mers totuşi la casă ca să-mi încerc norocul. Dar doamna mi-a confirmat tristeţea! Biletele de dus erau pierdute pentru totdeauna!

Ca să nu pierdem şi întorsul, doamna de la casă ne-a propus să cumpăram bilete pentru următorul tren, care avea să plece din Dijon în jurul orei 9. Din păcate, în Franţa, şi biletele de tren se cumpără pe acelaşi principiu ca biletele de avion – cu cât le iei mai din timp, cu atât mai puţin plăteşti. Nici nu mai are rost să spun că în ziua plecării, biletele costă o mică avere pentru un biet student bursier. Aşa că am scos din discuţie această opţiune. I-am mulţumit doamnei pentru amabilitate şi am tras adânc aer în piept. Aveam să-i comunic şi lui Ionuţ, rămas în sala de aşteptare, că nu mai mergem la Strasbourg.

Dar în mine se declanşează instictul de român:

– Hai să ne urcăm în următorul tren, fară bilet! îi spun entuziasmată lui Ionuţ.
– Nu sunt sigur că este o idee bună. Riscăm să ne luăm amendă şi să fim daţi jos din tren. Asta este acum! N-avem ce să facem. Am ratat excursia. Hai să mergem acasă!
– Refuz să cred că nu mai mergem la Strasbourg! Vreau să merg la Strasbourg! În plus, biletele pentru întors încă sunt utilizabile. Hai să nu le pierdem şi pe astea! Hai să mergem cu naşul!

Şi el se lasă purtat de entuziasmul meu. Hotărâm că nimic rău nu ni se poate întâmpla. În cel mai rău caz, am putea primi o amendă. Mai bine cu amendă decât cu sentimentul că n-am mai putut face nimic pentru a ne salva excursia la Strasbourg.

Trenul avea să plece în 40 de minute. Suficient timp pentru a-mi face siesta de dimineaţă la baia publică a gării – spălat pe dinţi şi pe faţă, dat cu fond de ten şi blush, iar la final, balsamul de hrănire a buzelor. Eram gata de pozat la Strasbourg.

Ne-am urcat în ultimul vagon, în speranţa că o să-i ia mai mult timp controlorului să ajungă până la noi. Ne-am aşezat pe două dintre scaunele libere. Nu ziceam nimic ca nu cumva să deranjăm pe cineva. Iar inima ne era cât un purice. Dar inevitabilul s-a produs! La nici o jumătate de oră de la plecarea trenului vine naşul. Sângele a început să curgă cu viteza luminii, ne înroşisem mai ceva ca nişte raci, iar inima ne bătea tare-tare.

– O să mă fac şi eu că nu înţeleg limba franceză. Mai bine să vorbim în engleză amândoi, i-am spus lui Ionuţ.

Îi prezentăm cu fermitate biletele domnului controlor.

– V-aţi urcat în trenul greşit, ne spune domnul controlor în franceză.
– Ne pare rău, dar nu vă înţelegem. Noi nu vorbim franceză, îi raspune Ionuţ în engleză.

Îi puteam citi resemnarea pe faţă la gândul că vrea, nu vrea, el trebuie să ne explice în engleză că nu ne-am urcat în trenul care trebuia.

– Ştiţi, noi am pierdut trenul care ar fi trebuit să plece din Dijon la 7:52. La noi în ţară, în România, dacă pierzi trenul te poţi urca în următorul cu acelaşi bilet, îi explică Ionuţ controlorului cu o siguranţă de sine că mai-mai  să-l cred şi eu.

Domnul controlor se resemnează. Ne spune cu voce caldă că, în Franţa, dacă pierzi trenul trebuie să-ţi cumperi un alt bilet pentru a te putea urca în următorul.

– Acum puteţi călători cu biletul pe care îl aveţi, dar data viitoare să știţi că va trebui să cumpăraţi un altul, ne explică controlorul.

Ne compostează biletele şi ne urează călătorie frumoasă.  Noi îi mulţumim şi ne afundăm confortabil în scaune. Nu ne venea să credem cât de amabil a fost domnul controlor.

Strasbourgul a fost minunat! Cu adevărat capitala Crăciunului! Ne-am plimbat pe străzile luminate de mii de beculeţe şi ne-am bucurat ca doi copii la vederea celui mai mare brad natural de Crăciun din Europa. Odată cu lăsarea serii a început să burniţeze, iar noi ne-am găsit adăpost la una din cele mai mari librării în care am intrat vreodată!
Ascunsă pe un raft burdușit de cărţi stătea „My little Paris”, un album de ilustraţii care-i înfăţişează pe parizieni în cele mai comune momente ale zilei: la restaurant, la piaţă, în metrou sau în apartamentul unde stau cu chirie. Amandine Péchiodat şi Kanako Kuno sunt talentatele autoare care au reuşit să surprindă toate visurile parizienilor și să le ilustreze cu umor. Am petrecut 30 de minute răsfoind „My little Paris”. Am plecat cu gândul la ea şi mi-a părut rău că nu am cumpărat-o.

În aceeaşi zi am închis cu lacăt ilustraţiile din „My little Paris” în palatul memoriilor mele. Şi le-am ţinut ferecate o lungă perioadă după aceea.

Între timp, ne-am întors acasă, unde ne aşteptau toţi cei dragi. Au urmat două luni de reacomodare destul de grele pentru mine. Spun grele din pricina faptului că nu aveam niciun fel de activitate. În ţară, semestrul I nu se încheiase încă.

Mi-am propus să investesc timp şi energie în blogul meu, Superfluu, pe care îl cam lăsasem în paragină, ce-i drept! Am izbutit să scriu câteva articole, dar simţeam că locul lor nu este pe Superfluu. Am scris despre oamenii frumoşi pe care i-am întâlnit şi care fac lucru minunate, dar nicidecum superflue. Aşa că am început să regândesc conceptul. Mi-a trecut prin minte ideea de personaj, un personaj inspirat din peripeţiile unei studente venite în capitală cu visuri şi vise, un personaj amuzant şi descurcăreţ, dar puţin cam neîndemânatic. Ca un fulger, uşa palatului memoriilor mele s-a deschis, iar eu mi-am reamintit de „My little Paris” şi de personajele lui amuzante. Iar eu găsisem deja numele noului site – www.miculmeuparis.ro. Tot ce a urmat a fost ca o joacă! De îndată de am dat un nume proiectului lucrurile au început să meargă de la sine.

În final, îţi prezint Micul meu Paris, proiectul meu de suflet şi locul meu de relaxare de după birou. Este un site despre Bucureşti, despre micul meu Paris, oraşul pe care îl redescopăr şi de care mă îndrăgostesc zilnic. Este despre oamenii frumoşi pe care-i întâlnesc şi despre locurile magice în care merg, despre modă şi cultură.

Iar acum stau şi mă gândesc: dacă nu aş fi riscat să mă urc în trenul de Strasbourg, nu aş mai fi avut ocazia să intru în librăria aia şi să găsesc albumul de ilustraţii „My little Paris”, iar tu n-ai mai fi citit acum pe Micul meu Paris.

Fii primul care comentează

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *