Cum a fost la repetiţiile Cameratei Regale

La repetiţiile Cameratei RegaleDincolo de ceea ce facem, suntem

De câteva zeci de minute întorc începutul ăsta de text pe toate părţile, dar tot nu sunt mulţumită. Vreau să scriu despre cât de frumos a fost la repetiţiile Cameratei Regale, despre magia care a cuprins Ateneul într-o sâmbătă dimineaţă şi despre cât de norocoasă m-am simţit să mă număr şi eu printre puţinii spectatori. Doar că pe măsură ce scriu, tai. Şi tot fac asta de vreo pagină A5 încoace pentru că simt că nu muzica în sine a reprezentat esenţa acestei experienţe, ci faptul că am fost atât aproape de oamenii care o creează.
Adică ei, membrii Cameratei Regale, sub bagheta dirijorului Horia Andreescu.

Despre Camerata Regală am citit pentru prima oară acum vreo doi ani pe site-ul societatesicultura.ro, într-un articol care anunţa concertul următor. Am aflat atunci că ea a fost înfiinţată în 2009, la iniţiativa unui grup de studenţi şi absolvenţi ai Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, din dorinţa de a crea o orchestră profesionistă care să contribuie la promovarea şi dezvoltarea tinerelor talente muzicale din România. Iar cu timpul am avut ocazia să merg la concertele lor (mulţumesc, Simona!) şi să mă bucur de magia muzicii lor. Dar, nu ştiu de ce, nu m-am gândit niciodată la ei până acum ca la nişte oameni. Că dincolo de fracurile şi rochiile negre, de ceea ce fac şi de muzica pe care o transmit ca un întreg, fiecare membru al Cameratei Regale are povestea lui.

Ştiu, este foarte evident ce spun eu aici. Dar crede-mă că asta a fost realizarea mea în timp ce audiam cuminte şi mă uitam la ei, membrii Cameratei Regale, îmbrăcaţi lejer, aşa cum nu i-am văzut niciodată, cu blugi rupţi în genunchi şi tricou.

– Hai că vă ajut şi eu! se aude maestrul Horia Andreescu.

Am zâmbit. Ceva din muzica lor nu suna bine, chiar dacă pentru mine totul era perfect. I-am zâmbit înapoi şi Ralucăi, manager artistic al Cameratei Regale, care stătea pe scaunul din faţa mea şi-mi povestea despre cei aflaţi pe scenă. Cel din stânga, cu pulover roşu, este Radu Chişu, şeful de la vioară I, unul dintre membrii fondatori, iar acolo, în spate, este Mircea, cel cu cămaşă în carouri. Ţi-ar plăcea să-l cunoşti? Uite-l şi pe Tavi, la violoncel, şi el e foarte de treabă. O să-ţi fac cunoştinţă cu ei în pauză.

– Este! Răsună dirijorul mulţumit. Încă o dată!

Şi au repetat.

În pauză l-am cunoscut pe Tavi, violoncelist, profesor la Liceul de Muzică, de curând întors de la Bruxelles, de la un concert care i-a adus mulţumiri profesionale. E o altfel de experienţă acolo. Oamenii îţi ascultă muzica altfel. Sunt mai atenţi, mai receptivi. La noi încă mai avem de lucrat.

Şi pe Gabi, unul dintre cei tineri, student la Universitatea de Muzică, şi el membru al Cameratei Regale. Cu o pauză de doi ani, îmi povesteşte Gabi, când am făcut înconjurul lumii pe un vas de croazieră, la bordul căruia am cântat în orchestră. O experienţă frumoasă, dar grea, la finalul căreia a decis să se întoracă acasă şi să-şi reia studiile şi repetiţiile alături de Camerată. Cel mai mult mă bucur când mă uit în sală şi văd oamenii cum abia mai respiră. Este o emoţie care ne dă forţa să fim şi mai buni cu fiecare clipă pe care o petrecem pe scenă.

L-am întrebat ce planuri are după repetiţii. Păi nu foarte multe, mi-a răspuns. Merg acasă să mă odihnesc şi să meditez la ceea ce fac bine şi ceea ce nu, să-mi adun energiile şi să dau tot ce-i mai bun la concertul din seara asta. Vii şi tu?

După ce mi-am luat la revedere am dat roată sălii de concerte a Ateneului Român. Am văzut culisele, locul în care se adună emoţiile, şi am privit sala din perspectiva lor, a celor de pe scenă. Doar că pe scaune, în locul spectatorilor, stăteau acum haine de iarnă, genţi şi instrumente muzicale aşezate lângă husele lor.

În toată nebunia, am zărit un case de violoncel în care erau două fotografii: una cu el şi ea, îmbrăcaţi în miri, iar cealaltă cu un bebeluş. Acolo, pe scenă, asta a fost emoţia care m-a făcut să zâmbesc cel mai mult: că oamenii ăştia, dincolo de ceea ce fac, de fracurile şi rochiile lor negre, au vise, iubiri şi tristeţi la fel ca ale noastre. Doar că ale lor sunt puse pe note muzicale.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*