Gânduri mari pe Jepii Mici

Gânduri mari pe Jepii MiciTrebuie să recunosc, nu obişnuiam să fiu o fire sportivă. În generală mă cam fofilam de la ora de sport; oboseam după douăzeci de genuflexiuni, flotări abia dacă reuşeam să fac două, iar la proba de rezistenţă mă ascundeam după un colţ al şcolii, unde-i aşteptam pe colegii mei să parcurgă cei 800 de metri. Abia undeva aproape de finiş mă alăturam lor şi mă prefăceam obosită din cauza efortului depus. Şi cam asta însemna pe atunci sportul pentru mine.

Credinţa că sportul este o activitate nasoală şi fără sens mi-am păstrat-o şi în liceu, când am început să practic tehnici avansate de fofilat. Asta până când a venit el şi m-a salvat de la o viaţă privată de plăcerea de a face jogging, în timp ce soarele răsare, sau de adrenalina care te cuprinde atunci când urci pe munte. Mi-a povestit despre cât de mult te echilibrează sportul, fizic şi psihic, şi m-a făcut să mă îndrăgostesc de munte, de zăpadă, de ski. M-a convins chiar să dau la schimb marea pe munte în vara asta şi să plecăm în drumeţie până la Crucea Caraiman.

S-a întâmplat weekendul trecut, când mi-am scos bocancii din debara şi am plecat să cuceresc muntele. M-am trezit odată cu soarele şi-am pornit la drum cu inima cât un purice de teamă că nu voi reuşi. Da, ştiu, n-a fost un gând prea constructiv, dar mi-a fost teamă că-l voi dezamăgi, având în vedere antecedentele mele sportive şi traseul de dificultate medie: Hotel Silva Jepii Mici Cabana Caraiman Crucea Cariaman Babele. Dar am tras adânc aer în piept, spunându-mi în gând că dacă voi reuşi să ajung acolo sus nimic nu-mi va mai sta în cale apoi.

Şi am pornit.

Încet-încet, prin pădure, cu pauze scurte şi dese, cu încurajări interioare şi promisiuni că ce-a fost mai greu a trecut. Dar traseul era din ce în ce mai dificil, iar vârful tot mai departe, pe măsură ce mă apropiam. Dar cumva, am încetat să mă mai gândesc la câte zeci de minute au trecut de când am plecat şi câte au mai rămas până sus. Şi-am început să mă bucur de drum, de sunetul apei din munţi, de bălăriile cât mine de mari şi de stânci. Intrasem pe modulul adrenalină, îmbătată de natura din jur, şi dintr-o dată dificultatea urcuşului, soarele canicular şi picioarele-mi grele nu mai existau.

Când am ajuns sus, la Crucea Caraiman, eram deja o cauză pierdută: mă cucerise muntele pe mine, iar priveliştea de sus mă lăsase fără răsuflare. M-am oprit să admir frumuseţea din jur, oraşul de la poalele munţilor, punctul din care am plecat şi drumul pe care am urcat. Am tras adânc aer în piept şi am realizat că muntele mă învaţă o lecţie importantă: da, căţăratul poate fi frumos şi plin de adrenalină, dar într-un final, vârful este cel care-ţi taie răsuflarea.

Acum, când stau şi mă gândesc, poate că noi toţi ar trebui să găsim cumva un echilibru. Să ne bucurăm de drum, dar să nu ne oprim, căci ne vom ieşi din ritm şi apoi ne va fi greu să ne mişcăm din nou din loc. Ne pierdem din elan. D-asta cred că trebuie să mergem înainte, orice ar fi. Să trecem peste obstacole, să mergem de-a buşilea, să ne ţinem de lanţ sau să le permitem celorlalţi să ne ofere o mână de ajutor. Să ne ridicăm, să bem o gură de apă, să tragem adânc aer în piept şi apoi s-o luăm din nou din loc. Înainte. Către vârf. Iar la un moment dat se va ivi, sunt sigură de asta, şi nu va trece mult timp până când îl vom ajunge.

Da, drumul este senzaţional. Dar doar priveliştea de sus ne taie răsuflarea. Şi nimic nu se va compara cu momentul în care vom privi de acolo, din vârf, la drumul pe care am urcat, cu prăpastii de-o parte şi de alta a lui, stâncos, alunecos, greu. Iar noi vom fi mai mândri şi mai încrezători ca niciodată.

– Acum aş putea să cuceresc lumea!

Sursă foto

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*